Ce este mierea de mană?

 

Ce este mierea de mană?
 

Cu câţiva ani în urmă mierea de mană era cunoscută doar de o mică parte din consumatorii de produse apicole români, aşa că am găsit de cuviinţă să fac o caracterizare succintă a acestui sort de miere.

Prin mană sau rouă de miere se înţelege acea substanţă dulce, limpede şi vâscoasă care se află, în anumite perioade ale anului, pe frunzele, ramurile sau tulpinile plantelor. După provenienţă, mana poate fi de origine vegetală, când este secretată direct de către plante, şi de origine animală, când provine de la insecte.

Mana de origine vegetală prezintă o însemnătate mică pentru apicultură, apărând în cantităţi mici în anumite zone, primăvara de timpuriu, pe ramurile de arţar, mesteacăn, tei, anin, salcie, viţă-de-vie ş.a.m.d., ca urmare a presiunii radiculare care produce o „lăcrimare“ determinată de trecerea plantelor de la starea de repaus la starea activă. Totodată, mana vegetală mai poate apărea primăvara după înfrunzirea plantelor, atunci când seva este abundentă şi bogată în zaharuri, ea eliminându-se prin nişte celule speciale, numite hidatode, ce se găsesc la vârful frunzelor. Fenomenul de eliminare a excesului de sevă prin vârful frunzelor poartă denumirea de gutaţie.

În schimb, mana de origine animală prezintă o importanţă deosebită pentru apicultură. Aceasta provine din secreţiile anumitor insecte (Homoptere) ce se hrănesc cu seva plantelor şi asimilează o parte din sucul introdus în organism, în special proteinele şi o mare parte din apă, eliminând substanţele zaharoase sub formă de mană.

Capacitatea de înmulţire a producătorilor de mană este foarte mare. Astfel, o singură matcă, numită şi fundatrice, naşte în cursul vieţii mai multe duzini de urmaşi, care împreună dau naştere la mii de nepoţi şi aceştia în continuare la zeci de mii de strănepoţi. Dacă nu ar fi factorii de menţinere a echilibrului biologic din natură, în generaţia următoare s-ar putea ajunge apoi la miliarde de urmaşi.

În România, principalii producători de mană cu importanţă pentru apicultură sunt insectele din familiile Lachnidae şi Lecanidae şi acestea se caracterizează printr-o construcţie specială a aparatului bucal, care se compune din două maxile şi două mandibule alungite, subţiri şi ascuţite la vârf, cu ajutorul cărora acestea înţeapă şi sug seva elaborată a plantelor.

Explicaţia biologică a manei este aceea că, datorită regimului sedentar de viaţă, aceste insecte nu consumă hidraţi de carbon decât în mică măsură pentru funcţiile lor organice, restul fiind eliminat sub formă de zaharuri-mană; în schimb, pentru dezvoltarea lor au nevoie de însemnate cantităţi de proteine care se găsesc în sevă în proporţii foarte mici. Substanţa uscată a sucului vegetal conţine 5% proteine şi 90% hidraţi de carbon. Astfel, pentru a-şi satisface necesarul de substanţe proteice, aceste insecte absorb în tubul digestiv o mare cantitate de sevă din care îşi reţin numai substanţele indispensabile dezvoltării lor şi elimină restul sub forma sucului dulce numit mană.

Insectele producătoare de mană sunt în general foarte răspândite în natură, unele fiind specifice anumitor specii de plante, altele având un caracter mai general, parazitând pe plante din diferite genuri şi familii. Ele parazitează pe diferiţi arbori, arbuşti şi plante ierboase, precum molidul, bradul, pinul, laricele, arţarul, teiul, ulmul, mesteacănul, stejarul, salcia, plopul, cătina, cireşul, piersicul, tutunul, sorgul, sfecla, mazărea, floarea-soarelui etc.

Culesul manei de către albine are loc de obicei în cursul dimineţii până la orele 11-12, precum şi în a doua jumătate a zilei începând cu ora 16 până la sfârşitul zborurilor; în locuri umbroase însă, unde mana nu se usucă, culesul poate avea loc în tot cursul zilei.

Totodată, culesul la mană este foarte capricios. Astfel, durata la culesul de mană la molid variază de la an la an foarte mult, la aceeaşi altitudine culesul putând dura trei săptămâni sau trei zile. Aceasta depinde de specia producătoare, de ritmul ei de dezvoltare şi de înmulţire, precum şi de condiţiile meteorologice şi pedo­climatice. În anii favorabili, cu o înmulţire în masă puternică a lecaniidelor şi lachnidelor, deşi pot surveni mai multe perioade de timp nefavorabil, neaşteptat, culesul albinelor la mană continuă.

Intensitatea culesului la mană este condiţionată, în primul rând, de cantităţile de mană produse, de concentraţia ei şi de posibilităţile de deplasare a albinelor culegătoare care, în principal, depind de condiţiile meteorologice, cum ar fi temperatura, precipitaţiile, umiditatea şi, nu în ultimul rând, existenţa şi viteza vânturilor.

Cercetările în studierea comportării albinelor la culesul de mană au stabilit că, în mod obişnuit, în condiţii normale de cules şi cu familii de albine dezvoltate corespunzător, sporurile zilnice sunt de

2-4 kg/familie de albine şi la familii foarte dezvoltate de 7 kg, iar recoltele medii de miere ale familiilor de albine s-au situat în jurul valorii de 40 kg/sezon şi, în mod excepţional, s-au semnalat şi producţii-record de 70 kg de miere/familie de albine.

Pentru consumatori mierea de mană are valori deosebite, conţinând calciu şi magneziu în cantităţi de 20 de ori mai mari decât cele conţinute în mierea florală. Şi organismul uman asimilează mult mai bine aceste minerale din această alimentaţie naturală, prin consum de miere de mană, decât prin administrare sintetică.

Mierea de mană este închisă la culoare, uneori spre un maro foarte închis, cristalizează greu, numai când mai are în ea şi miere florală, consistenţa, în timp devine sticloasă şi are un parfum, respectiv o aromă şi gust deosebit.

În străinătate mierea de mană se vinde la un preţ dublu faţă de sorturile de miere florală şi aceasta explică superioritatea ei şi faptul că se obţine în cantităţi mai mici şi că străini au înţeles că niciun preţ nu este prea mare ca să ne îmbunătăţim şi să ne păstrăm sănătatea.

În final, din cele relatate mai sus, se poate concluziona că mana, supranumită şi roua de miere, poate constitui o sursă meliferă deosebit de valoroasă, în special în zonele cu păduri de răşinoase. Astfel, acest cules poate constitui o alternativă de care apicultorii ar trebui să se preocupe pentru a o valorifica, mai ales că mierea de mană este foarte apreciată în consumul uman, în special datorită existenţei în ea a unei cantităţi mult mai mari de substanţe minerale care nu există în cazul mierii elaborate din nectarul florilor.

Material prelucrat şi completat de prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

(După cartea „Plante melifere de foarte mare şi mare pondere economico-apicolă“
autori: Petre IORDACHE, Ileana ROŞCA şi Mihai CISMARU)

sursa http://www.lumeasatului.ro

About apimentor

Apimentor un servicu apicol - manager de proiect formator de formatori fotograf free lancer mentor apicultor pasionat
This entry was posted in APICULTURA, APITERAPIE, produse apicole. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s